.png)
PEDEAPSA SCANDALOASĂ A LUI FEME PENTRU BÂRFITOAREA ABBY SAU CÂTE GURI ÎȚI POT DESCHIDE PÂNĂ ÎNCEPI SĂ TACI
Roberto Chu Maravi
Câte guri trebuie să-ți deschid ca să rămâi fără cuvinte, ca să încetezi să mesteci numele familiei mele și să-l scuipi fără dinți? De secole aud aceeași bârfă îmbrăcată în alte straie; am văzut coroane rostogolindu-se și pâine uscându-se în mâinile poporului, am văzut-o pe Maria Antoaneta învățând greutatea unui zvon (în formă de tort), când gâtul ei s-a prefăcut în răsplată, iar piața i-a hotărât ceasul. Și totuși vă întoarceți cu ale voastre: „nu exagera”, „a fost doar o vorbă”, „sunt doar zvonuri, Henrietta Bowers”, iar eu închid încă o gură pe chipul tău cu saliva unei răbdări bătrâne, fiindcă am trăit destul ca să știu că otrava nu se schimbă odată cu sticla. Un nechezat ținut în gât rămâne tot un nechezat. Dar tu întrebi din nou:
—Ce bei?
—Nu e Coca-Cola.
—Alcool?
Și-mi închipui gura ta
în lacuri pecetluite
de gheață, unde peștii
se înghesuie la porți
de argint, căutând aer.
Și fără să-mi ridic glasul îți spun:
—Nu-mi mai vorbi familia de rău.
—Nu-mi mai vorbi familia de rău.
—Nu-mi mai vorbi familia de rău!
—Fratele meu e doar un copil.
—Dorința mea sexuală nu e un dosar.
—Preferințele mele nu sunt o crimă.
—Da, sunt homosexual, și ce-ți pasă ție! —iar fiecare afirmație înfige câte un ac în creierașul tău, fiindcă și memoria sângerează, fiindcă am văzut prea multe adevăruri smulse din pură distracție și prea multe cești de ceai răcindu-se în timp ce istoria își face inventarul. Așa că voi continua să deschid guri până când a ta va învăța tăcerea, nu de frica nechezatului tău, ci din oboseală. Iar în timp ce ziua își schimbă culoarea, gheața cedează și universul stăruie să mă închidă pe mine, zeița zvonurilor și a faimei, în trupuri de mătase, chiar dacă ai tăi vorbesc din nou despre același lucru sub altă mască, cu altă gură...!, te întreb:
Câte trebuie să-ți deschid ca să începi să taci?
***
Când Abby era la ora de engleză și a ridicat mâna ca să citească, cu acel timbru al ei subțire și fluierat, o altă voce a vorbit prima — a ei, dar nu născută din gura aflată sub nas și deasupra bărbiei. Nu. Umărul stâng a fost cel care a spus, cu o claritate indecentă:
—Am copiat la ultimul examen. A fost ușor! Profesoara aia grasă și infidelă era distrasă, vorbind cu boyfriend-ul ei.
Insolența fu însoțită de un murmur surd, de zgomotul scaunelor mișcându-se, de caietele care se închideau printre priviri ce spuneau „nu-mi vine să cred ce-ai spus” și de o șoaptă ce se estompa în răspunsul întârziat al profesoarei: „Cum ți-a putut trece prin cap, Abby...?”
—Hills, ce-ai spus, obraznico?! —Profesoara se întoarse brusc, cu gâtul încordat și maxilarul încleștat, spulberând și ultima fărâmă din liniștea dimineții.
—Nu... eu nu... —Abby deschise gura să nege, dar o altă voce îi ieși mai întâi din altă parte a trupului:
—De mai bine de trei examene copiez cu tâmpiții ăștia de pe telefon.
Atunci câțiva râseră nervos, iar alții încetară să zâmbească: Marcos privi în podea; Laura își înfipse ochii în perete; reprezentantul clasei se înroși până la urechi.
—N-am fost eu, doamnă profesoară Gertrude, jur...! —spuse Abby, negând totul.
Dar vocea ei continua, netulburată, fără permisiune:
—Marcos ține răspunsurile în capacul penarului.
—Laura șterge nume din catalogul electronic.
—Reprezentantul clasei vinde teme joia.
—Nina plânge în baie în timpul recreației.
Râsetele se stinseră și nu mai rămase decât furia pură: bănci lovite, cineva spunând ajunge, altcineva strigând taci, cățea. Abby nu știa ce se întâmplă; își simți pulsul în gât și spuse:
—N-am fost eu, jur.
—La fel ca soțul surd, orb și încornorat al cățelei ăsteia —cealaltă voce a ei interveni din nou, cu răutate. Și, de data aceasta, profesoara scuipă cuvântul întreg:
—Ești o puștoaică de căcat.
Cuprinsă de panică din cauza situației rușinoase, pielea lui Abby începu să se deschidă în margini de buze roșii (de parcă un chirurg pervers și sălbatic i le-ar fi făcut intenționat cu tăietura murdară a unui bisturiu): apărură mai întâi pe obraji. Împuțite. Cangrenate. Apoi încă una pe mâna dreaptă și alta în coastă; fisurile deveniseră guri. Fiecare cu dinții ei cariați și cu limba ei plină de salivă; toate începură să vorbească deodată:
—Delly ajunge târziu
fiindcă domnul Toamnă o angajează
cu ora și-i rămân frunze în păr.
Perry își schimbă părerea ca o fereastră
aprinsă, stinsă, aprinsă, stinsă
și nimeni nu știe dacă e semn de insomnie
sau schizofrenie de la loviturile mamei.
Mama lui Marcos vorbește despre economie,
dar plătește cu monede călduțe
și curs născocit.
Profesoara zâmbește, priviți-o,
e mielușea cu fular de lână
și jură credință nopții
și se închiriază amurgului.
Vărul lui Berry cântă
imnuri matusalemice
și greșește strofa
fiindcă memoria
i-a plecat în concediu sabatic.
Tatăl Veneției
ia un împrumut de la bancă
și, pe deasupra, îl înapoiază
îndoit prost.
Iar eu vorbesc așa,
tăioasă ca o garoafă,
fiindcă din copilărie nu m-au hrănit
cu mângâieri
iar când vorbesc, uneori tai,
dar vreau să sărut
și să las urme,
chiar dacă sting fereastra
și mă prefac că
nu
am fost
eu.
Profesoara nu vedea gurile: auzea doar efectul și răul, același care o dăduse pe Abby pe mâna fricii:
—Nu sunt eu, jur, eu nu sunt așa! —Țipătul dezordonat făcu întreaga clasă să se retragă. Fata se ridică, cu mâinile la cap, și țâșni din sală, împingând ușa. În urma ei, profesoara îi striga numele:
—Abby! Abby, întoarce-te chiar acum!
Două dintre prietenele ei, Verónica și Luciana, alergară după ea, strigând-o și ele; lăsară în urmă sala plină de furie, de secrete slobozite și de o gură care nu mai știa să se închidă.
—Abby! Abby, draga mea! —Tinerele izbutiră s-o ajungă la capătul coridorului, lângă dulapuri. Abby se prăbuși în brațele lor:
—Fetelor, Dumnezeule, fetelor. Sunt guri, sunt guri în pielea mea și limbile acelea îngrozitoare. Chiar nu le vedeți? Uitați-vă, uitați-vă. Spuneți-mi că nu sunt nebună, că nu sunt singura care le vede. Te rog, Verónica, spune-mi. Luciana. Ajutați-mă! Faceți-le să se oprească, vă rog —le îmbrățișă cu urgența unei minți aflate în primejdie.
—Liniștește-te, Abby, uită-te la mine —spuse Verónica—. Respiră cu mine. Trebuie să fie din cauza celor întâmplate acum câteva zile. A trecut. El nu se mai poate apropia.
—Nu ești singură —adăugă Luciana—. A trecut. S-a terminat. Îți promit. Suntem aici pentru tine.
Prietenele o înconjurară cu brațe strânse și respirații întretăiate, repetând:
—Totul va fi bine. Totul e bine.
Oare era?
Atunci Abby văzu pielea prietenelor ei deschizându-se în crăpături minuscule; dinți nocturni care răsăreau din antebrațe, gâturi și clavicule. Guri. Găuri care expulzau numai vocea pițigăiată a lui Hills, cu aceeași dicție, cu același tremur lipsit de pauze:
—Verónica se droghează înainte de matematică.
—Luciana fură sirop de tuse din dulăpiorul cu medicamente al mătușii ei.
—Verónica fuge de acasă.
—Luciana chiulește ca să se sărute cu Rob.
Cele trei se desprinseseră brusc una de alta: auzeau vocile, limpezi, apropiate. Foarte apropiate. Intruse...
—Taci —spuseră aproape în același timp.
...Hărțuitoare.
—Te auzim tare, taci.
...Demne de dispreț.
Abby clătină din cap; tot trupul și mâinile îi tremurau.
—Nu le pot opri —spuse ea, iar în clipa aceea zvonurile se întinseră spre nume îndepărtate:
—Mateo vinde teme. —Camila copiază din fotografii. —Diego fură telefoane. —Irene lipsește lunea.
Durerea le urcă la tâmple, o presiune violentă; Verónica își duse mâinile la cap, Luciana strânse din dinți.
—Oprește-te! —implorară—. Ajunge, Abby! Fiindcă nu părea să se oprească, o apucară, îi acoperiră gura cu mâinile, o ținură de brațe și o zgâlțâiră; începură s-o lovească pentru a o face să se oprească, nu din furie... Firește că nu. Cu doar câteva clipe înainte spuneau că o iubesc; nu era din furie, fiindcă, în pofida tuturor lucrurilor, o iubeau... Au lovit-o doar ca să găsească alinare, fiindcă le durea capul, iar zgomotul nu se mai sfârșea.
Abby le împinse cu putere și le făcu să se poticnească; în cădere, materialul bluzei ei se rupse, dar reuși să se elibereze și o luă la fugă; ele se ridicară și o urmară, rugând-o să se oprească, strigând-o.
Chiar în mijlocul acelei dezordini, țipătul lui Abby răsună prin megafonul școlii, amplificat, fără ocolișuri:
—Mă numesc Abby Hills și am furat de la mama mea de mai multe ori decât am degete la mâini și la picioare!
Abby se întoarse spre biroul directorului —la etajul al treilea, camera 301—. Urcă treptele câte două ca să oprească megafonul, cu prietenele pe urmele ei; și, la fiecare palier, sălile se deschideau: uși împinse dinăuntru, elevi ieșind cu gurile lui Abby deschise în piele, în obraz, în umăr, în frunte, urmărind-o și cerându-i să se oprească, să-și închidă gura. Profesori și profesoare se alăturară mulțimii de pe coridor. Unul dintre ei, Henry, chipeș și relativ tânăr, țâșni din sala 203. Strigă:
—Nu spune, nu spune, Abby. Să nu îndrăznești!
Alaiul crescu: pași dezordonați, voci suprapuse. Toți înaintau în urma lui Abby, cerându-i, cu vocea ei, să se oprească.
—Directorul a fost arestat săptămâna trecută pentru tentativă de viol.
Zvonurile deveniră tot mai scandaloase și, lipsite de orice filtru și prudență, împodobiră coridorul cu bârfe:
—Verónica a avortat săptămâna trecută.
—Profesoara Charlotte și-a abandonat copilul nou-născut.
Abby ajunsese la etajul al treilea, lângă ușa directorului, cu clanța rece în mână, iar zvonurile continuau s-o împingă din spate:
—Abby i-a furat Lucianei iubitul.
—Abby l-a vorbit de rău pe fratele Henriettei, care are sindromul Down.
—Abby l-a vorbit de rău pe tatăl Henriettei.
—Abby a vorbit-o de rău pe Henrietta.
Deschise ușa dintr-un brânci, intră și o închise; târî o piesă de mobilier ca s-o blocheze dinăuntru. Zgomotul creștea de cealaltă parte...
—Abby Hills a fost silită să întrețină relații sexuale cu profesorul Henry! —Printre voci se strecură această frază, care destrămă percepția timpului pentru Abby... Se lăsă să cadă pe podea. Plânse. Se ghemui și începu să-și ceară iertare iar și iar și iar:
—Îmi pare rău, îmi pare rău... n-am vrut niciodată să spun toate lucrurile acelea. Opriți-vă, vă rog. Nu știu ce vreți de la mine —își plimbă privirea prin birou—. Cine e acolo?! —strigă spre scaunul directorului, întors cu spatele. Văzu cablul microfonului întins de la birou, legând încăperea de toate megafoanele școlii, și îl urmări până la scaun.
—Oprește-te odată —spuse, dar când întoarse scaunul nu era nimeni acolo.
—Abby Hills a fost o cățea cu Henrietta Bowers.
Afară, loviturile zguduiau ușa.
—Taci. Închide-ți gura —spunea ea—. Dați-vă înapoi!
Dar gloata nu-i dădu răgaz. Abby începu din nou să plângă:
—Îmi pare rău... îmi pare rău... iertați-mă. N-am vrut. N-am vrut —închise ochii.
Iar când îi deschise, nu mai auzi nimic.
Zgomotul încetase.
Mută mobila, deschise ușa și își văzu toți colegii mergând liniștiți; într-un colț, profesorul Henry vorbea cu o elevă rezemată de perete; câțiva elevi treceau pe lângă ei fără să-i privească, fără să privească nimic.
Calmul din jur ajunse să o cuprindă și pe Abby, care începu din nou să se simtă în siguranță. Și astfel porni pe coridor, acolo unde prietenele ei râdeau, unde o priveau, o strigau, o voiau doar pentru ele... Totuși, pe drum o văzu pe Henrietta Bowers împreună cu fratele ei; îl ținea de mână, iar asta trezi în bârfitoare o amintire scurtă... Uită. Ezită la început. Las-o baltă. Își avea prietenele înapoi. Asta îi era de ajuns. Nu-i așa? Abby se apropie, cu acele cuvinte încă răsunându-i în minte:
„Abby Hills a fost o nenorocită cu Henrietta.”
„Abby a vorbit urât despre fratele Henriettei, care are sindromul Down.”
—Blestemata —murmură și făcu un pas în ultima ei șansă—. Hei, hei... ce-ai făcut? Tu ai fost, nu-i așa? Ce-a fost? Vreun drog? Drogată nenorocită.
Henrietta se întoarse; Abby ridică brațul și încercă să-i dea o palmă. Zâmbetul lui Bowers, întins de la o ureche la alta, fu de ajuns ca s-o oprească.
—Haide, Charlie. Mergem acasă —spuse Henrietta și își continuă drumul.
În clipa aceea se auzi o voce plată, definitivă, străbătând aerul:
—Întreaga școală Ridgeview a ciopârțit-o pe Abby Hills.
Bârfitoarea își simți trupul prefăcându-se în vânt, în unde, în cuvinte fără liniaritate, care i se destrămau puțin câte puțin din carne... Își întoarse capul și le văzu pe prietenele ei, Verónica și Luciana, cu lacrimi de mâhnire curgându-le din ochi. Și hainele acelea însângerate!, la fel ca ale profesorului Henry: cu cămașa pătată, nemișcat printre ceilalți. Pentru că ceva se schimbase. Ea știa. Auzi... din ceea ce mai rămăsese din capul ei:
—Câte guri a trebuit să-ți deschid până ai tăcut?
Abby se aruncă la podea. Umanitatea ei se preda vântului. Murmurelor. Plânse. Încercă să se recompună, dar o altă frază intrase deja în circulație...
—Abby Hills a copiat la examenul de... —iar întreaga ei ființă fu inspirată și expirată prin gura fetei care aruncase fraza pe coridor—... matematică! Propoziția ajunse la punct, iar Abby se destrămă tot mai mult. Fragmentată. Frântă de sunet. Ciopârțită în mușchi și piele aruncate în aer, în spirală, în timp ce durerea se contopea cu existența ei nervoasă.
—Abby Hills e o cățea! —de la parter și din împrejurimi.
Organele ei începură să se împartă. O parte rămase suspendată pe coridor, alta se întinse spre parcare, alta spre baie. Vene, piele, intestine, totul întins, alungit, împărțit, iar vocile continuau să apară în diferite puncte ale școlii.
—De câte guri a fost nevoie ca Abby Hills să tacă, frățioare? —răsună de la ieșirea din spate a școlii.
Nu-i mai rămăseseră nici respirația, nici țipătul; cu cât vorbitorii se îndepărtau, cu atât corzile ei vocale se întindeau, încordate între pereți, uși, dale... Până când, de cealaltă parte a școlii, răsună vocea fratelui Henriettei:
—Cine este Abby Hills? De ce vorbesc urât despre Abby Hills? —întrebă el cu nevinovăție.
Și mai multe strigăte răspunseră, multiplicate, de jur împrejurul clădirii:
Abby Hills este o
Abby Hills este o Abby Hills este o
Abby Hills este o Abby Hills este o Abby Hills este o
Abby Hills este o Abby Hills este o Abby Hills este o Abby Abby Hills este o Abby Hills este o Abby Hills este o Abby Hills Abby Hills este o Abby Hills este o Abby Hills este o Abby este o Abby Hills este o Abby Hills este o Abby Hills este o Abby Hills este o Abby Hills este o Abby este o Abby Hills este o
Abby Hills este o
Abby Hills este o
Abby Hills este o Abby
Abby Hills este o Abby Hills
Abby Hills este o Abby Hills este A
Abby Hills este o Abby Hills Abby
Abby Hills este o Abby Hills bby
Abby Hills este o Abby y Hills
Abby Hills este o Abby Hills
Abby Hills este o Abby ills
Abby Hills este o lls
Abby Hills este o ls
Abby Hills este o e
Abby Hills este o o
Abby Hills este o
Abby Hills este o o
Abby Hills este o
Abby Hills
Abby o o
Hills
Este o
c
u
r
v
ă
.
Iar acum o poți găsi pe Abby Hills pretutindeni: în sălile de clasă, în băi, în parcare, în gâtlejurile altora. Ca un zvon care refuză să moară. Dar la sfârșitul zilei... Știi și tu:
Sunt doar zvonuri, Abby Hills.
Roberto Chu Maraví (Lima, 1999) este un scriitor și poet peruan, student la specializarea Traducere și Interpretariat la Universitatea Ricardo Palma. Universul său literar îmbină mitologia universală, fantasticul întunecat, experimentarea lingvistică și o puternică sensibilitate vizuală.
Parcursul său literar a fost remarcat în mai multe concursuri de literatură. În 2025, a obținut premiul întâi la concursul NN pentru noi scriitori, organizat de revista NN și PUCP, cu Las castálidas en la punta de la lengua. De asemenea, a câștigat premiul al doilea la concursul național Después de las marejadas și locul al patrulea la Jocurile Florale Interuniversitare din 2023, cu Un Saturno enamorado. Una dintre povestirile sale a fost, de asemenea, selectată de INCINE, în Ecuador, în vederea unei adaptări cinematografice.
A publicat, printre altele, povestirile Telxínoe și Aracne în revista culturală Cuenta Artes și participă la antologia de poezie Valles silenciosos. Mai multe dintre povestirile sale au fost, de asemenea, traduse în limba franceză, ceea ce demonstrează amploarea internațională tot mai mare a operei sale și răspândirea acesteia dincolo de lumea hispanofonă.
Comentarios